Istoria violentă şi puţin ştiută a mamelucilor, dinastia de războinici-sclavi care s-a extins pe mii de kilometri şi pe două continente

Când se aflau pe culmile gloriei, mamelucii controlau Egiptul, nordul Indiei (inclusiv oraşul major Delhi), oraşele Alep, Damasc, Ierusalim şi teritoriul ce avea să devină Irakul modern, scrie Listverse.

De asemenea, mamelucii au fost cei care au înfrânt ultimele state cruciate din Orientul Mijlociu, iar forţele lor au ajuns chiar să lupte mult dincolo de Evul Mediu, cu Imperiul Otoman şi cu armata franceză a lui Napoleon. Din fericire pentru oricine nu era mameluc, aceştia au reuşit să fie într-un final înfrânţi. Din păcate însă, capitolul de istorie scris de incursiunile acestora este deseori dat la o parte, influenţa acestora asupra regiunii nefiind luată în considerare pe cât ar trebui.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

Originile de sclavi

Termenul arab ”mamluk” înseamnă „proprietate”. Prima putere musulmană care a folosit astfel de soldaţi sclavi a fost Califatul Abbasid, cu capitala în Bagdad. Pentru a deţine controlul asupra Africii de Nord şi a Asiei Centrale, abbasizii au început să convertească popoarele băştinaşe la islam, care deseori erau vânduţi apoi ca sclavi unde erau antrenaţi pentru a deveni soldaţi-cavaleri. Mamelucii jurau apoi credinţă calfului din Bagdad. Un astfel de sistem a fost apoi preluat de otomani, care foloseau sclavi pentru a crea ienicerii cu care au putut cuceri părţi însemnate din sud-estul Europei.

Cucerirea Ierusalimului şi masacrele mamelucilor

Din păcate pentru abbasizi, musulmanii turci capturaţi au fost prea independenţi.

În august 1071, Imperiul Bizantin a fost înfrânt de Marele Imperiu Selgiuc, din care făceau parte şi mamelucii. Doi ani mai târziu, sultanul imperiului, Malik-Shah I a capturat oraşul Ierusalimului. Mamelucii de origine turcă au comis masacre împotriva creştinilor, fapte care au dus la Prima Cruciadă, care a fost numită de Papa Urban al II-lea un război împotriva turcilor.

Soldaţii lui Saladin

Salah al-Din Yusuf Ibn Ayyub sau mult mai simplu, Saladin, a fost probabil cel mai important şi cunoscut general al lumii islamice. Acesta, de origine kurdă, era nepotul lui Shirkuh, un general kurd care opera sub comanda liderului turc din Aleppo şi Damasc, Nur ad-Din. La ordinele lui, Shirkuh a invadat Egiptul pentru a opri Regatul creştin al Ierusalimului de la cucerirea părţilor fertile ale teritoriului.

Când Saladin a ajuns la o vârstă bună pentru conducere, a preluat controlul Egiptului şi a eliminat Califatul Fatimid, stabilind Sultanatul Ayyubid cu religia islamică sunită, spre deosebire de cea şiită.

Armata sultanatului cu care a cucerit Ierusalimul după 88 de ani de conducere creştină era compusă în principal din mameluci. Până la prăbuşirea sa în 1250, sultanatul s-a bazat în mare parte pe aceşti soldaţi.

Participarea la Cruciadele a V-a şi a VII-a

Din 1219, armatele creştine au început să invadeze partea de nord a Egiptului. O armată, condusă de cardinalul catolic spaniol Pelagius, a capturat oraşul port Damietta, dar nu a putut cuceri capitala ayyubizilor, Cairo, şi aceştia au fost nevoiţi să se retragă din Egipt din cauza lipsei proviziilor.

În 1244, regele Louis al IX-lea al Franţei a lansat cea de a opta cruciadă, având sub comandă 35.000 de soldaţi pentru a cuceri marile oraşe din Egipt. Ideea era să captureze oraşele Damietta, Alexandria şi Cairo, pentru a le schimba cu oraşele siriene precum Alep şi Damasc. Şi aceasta a eşuat, armata creştină oprindu-se la fortul al-Mansurah, care proteja Cairo.

În aproape fiecare bătălie din aceste două cruciade, vârful de lance al musulmanilor au fost mamelucii. În 1250, chiar regele Louis a fost capturat de mameluci, care au primit o recompensă substanţială.

În culmile  gloriei, mamelucii controlau Egiptul, nordul Indiei, oraşele Alep, Damasc, Ierusalim şi teritoriul ce avea să devină Irakul modern

Capturarea Egiptului

Succesul iniţial al celei de a VII-a Cruciade a dus la instabilitate politică în Egiptul ayyubid. De la moartea lui Saladin, mamelucii au început să aibă o influenţă asupra deciziilor politice, ceea ce era de înţeles având în vedere forţa soldaţilor şi dependenţa statului. Generalii şi ofiţerii, care în cea mai mare parte erau mameluci, foloseau chiar şi forţa pentru a îi „disciplina” pe sultani.

Atunci când Shajar Al-Durr a devenit lideră în Cairo, mamelucii au pus presiune pe aceasta pentru a se căsători. S-a căsătorit cu un general mameluk pe nume Aybak. Astfel, acesta a devenit primul sultan mameluc al Egiptului. Deşi acesta a murit asasinat, a fondat dinastia Bahri, o familie musulmană de origine turcă.

De atunci până în secolul al XVI-lea, Egiptul avea să fie controlat de sultani mameluci, care majoritatea aveau origini turceşti.

Baibars, cel mai teribil general al mamelucilor

Baibars a fost vândut ca sclav şi cumpărat de sultanul ayyubid as-Salih Najm al-Din Ayyub. Datorită aptitudinilor sale militare, Baibars a devenit şeful gării de corp a sultanului.

Prima victorie a lui Baibars a venit chiar în timpul Cruciadei a VII-a descrisă mai sus. Atunci când Aybak a ajuns la tron, Baibars a fugit în Siria din cauza neînţelegerii dintre el şi noul sultan, unde a rămas pentru mai mulţi ani.

În 1260, Baibars s-a întors în Egipt la invitaţia sultanului Qutuz. Acesta dorea ca Baibars să conducă armata împotriva invadatorilor mongoli, cea mai temută forţă armată a secolului al XIII-lea. Sultanul spera ca Baibars să poată opri invazia mongolilor, ceva ce orice alt comandant din lumea cunoscută nu putuse. Dar el a reuşit.

Bătălia cu mongolii de la Ain Jalut

O armată masivă de mongoli s-a adunat în Siria şi Palestina în urma refuzului sultanului Qutuz de a se preda. 20.000 de soldaţi mongoli au înfruntat un număr aproximativ egal de mameluci, la oaza Ain Jalut, lângă Valea Jezreel din Palestina.

Mamelucii au folosit o tactică de retragere pentru a-i atrage pe mongoli în capcană. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar caii mai rapizi folosiţi de cavaleria mamelucilor a copleşit şi decimat mongolii, iar comandantul mongol, Ketbuqa, a fost decapitat. Victoria marchează începutul sfârşitului expansiunii mongole din regiunea mediterană.

Capturarea Antiohului

După ce a condus armata sultanului împotriva mongolilor la Ain Jalut, Baibars a decis că nu mai trebuia să urmeze ordine. Înapoi spre casă, soldaţii loiali ai lui Baibars l-au asasinat pe Qutuz. Astfel, Baibars devenea Baibars I, sultanul mameluc al Egiptului şi Siriei.

Între 1265 şi 1271, Baibars, musulman devotat care credea în jihadul violent, a început să atace ultimele aşezări creştine din Siria şi Palestina.

În 1268, mamelucii au început asediul devastator al Antiohului, ultima aşezare cruciată din Pământul Sfânt. Deşi creştinii au luptat cu curaj până la sfârşit, cetatea a căzut în mâna lui Baibars.

Odată în cetate, Baibars a coordonat un genocid asupra populaţiei.

Până în 1271, armata lui Baibars a capturat ultimele castele cruciate din Orientul Mijlociu, inclusiv Krak des Chevaliers.

Războiul împotriva otomanilor

Chiar dacă aveau aceeaşi origine turcă, otomanii şi mamelucii era inamici în secolele XV şi XVI. Primul război între cele două a izbucnit în 1485. În timpul acestui deceniu, sultanul otoman Mehmet Cuceritorul a avut victorii importante împotriva creştinilor europeni. Acesta dorea să cucerească şi sudul Italiei şi a ajutat rebelii musulmani din Granada.

Totuşi, în 1481, sultanul Baiazid al II-lea controla Imperiul Otoman, şi nu era nicidecum atât de capabil precum tatăl său. Primele invazii ale teritoriilor controlate de mameluci din Anatolia şi Cilicia s-au terminat fără un rezultat clar.

Din cauza ameninţării otomane, regele Ferdinand al II-lea al Aragonului, Castiliei, Leonului şi Siciliei a format o alianţă cu mamelucii, ceea ce înseamnă că aceştia din urmă erau aprovizionaţi.

În 1492, dinastia nasridă a Granadei a capitulat în faţa coroanei spaniole pentru că nu se mai putea baza pe susţinerea otomană.

Între 1516 şi 1517, otomanii au luptat din nou împotriva mamelucilor. Otomanii, sub conducerea sultanului Selim I, au capturat Alep, Palestina şi în ultimă instanţă, Cairo. Războiul a sfârşit dinastia mamelucă a Egiptului şi a dus o mare parte din lumea islamică sub controlul otomanilor.

Bătălia Piramidelor şi independenţa egipteană

Deşi au pierdut controlul asupra Egiptului, mamelucii au rămas o forţă puternică în politica ţării. De fapt, otomanii au păstrat mamelucii şi i-au încorporat în armata otomană. Chiar şi în 1798, un ofiţer militar mameluc era în controlul Egiptului, dar acesta trebuia să răspundă în faţa autorităţii otomane.

În acest an, Napoleon şi-a condus armata în Egipt şi a capturat Cairo. Scopul era deţinerea controlului în Marea Roşie şi bogăţia Egiptului pentru finanţarea campaniilor militare din Europa. Doar 25.000 de mameluci au apărat Alexandria şi Cairo şi au opus o rezistenţă slabă.

Deşi Bătălia Piramidelor a marcat o înfrângere ruşinoasă pentru otomani, Napoleon nu a putut menţine controlul asupra Egiptului din cauza (sau datorită) intervenţiei Marinei Regale Britanice. La zece zile după preluarea Egiptului, flota lui Napoleon a fost înfrântă uşor de amiralul Horatio Nelson în ceea ce a fost numită Bătălia Nilului.

Victoria scurtă a lui Napoleon a scos la iveală că guvernul otoman de la Cairo se afla în mâna mamelucilor, care nu mai doreau să lupte pentru Istanbul. Din 1805, Egiptul otoman era neoficial independent mulţumită administraţiei lui Muhammad Ali, un vicerege otoman cu origini albaneze.

Muhammad Ali a fondat o dinastie care avea să conducă Egiptul până în 1952.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Hoarda de Aur şi tătarii din coasta Europei

Timur cel Şchiop, unul dintre cei mai mari tirani din istorie. Cum a influenţat cuceritorul victoria lui Stalin împotriva germanilor

Aga Khan şi misterioşii ismailiţi

Cruciadele – între mit şi realitate